În România ultimilor ani (mai ales după 2009), politica educaţională urmăreşte obiective încadrate în ceea ce un important personaj politic numeşte „reforma statului”. Această „reformă a statului” s-a clădit prin adoptarea, mai ales prin procedura numită „asumarea răspunderii” a unui mare număr de legi extrem de importante pentru funcţionarea societăţii româneşti.(1) „Începe să se contureze destul de clar că finalitatea o reprezintă crearea unei administraţii publice minimaliste şi transferul de responsabilitate către corporaţiile private. Cu alte cuvinte, organizarea statală, aşa cum o cunoaştem, va înceta să existe. Sănătatea, educaţia, apărarea, poliţia, asigurările şi pensiile, transporturile, sistemul energetic şi, în general, toate serviciile oferite în mod tradiţional de către stat vor fi privatizate. Îşi vor permite astfel de servicii numai cei care îşi vor putea asigura venituri suficiente pe cont propriu. În acest timp, o mare parte din populaţie nu îşi va mai putea satisface nici măcar nevoile primare, ceea ce va echivala cu o condamnare la sărăcie, şi poate chiar la moarte. Este un scenariu la care, din păcate, deja asistăm neputincioşi. Oare asta este "reforma statului", pentru care au votat milioane de români?”(2)

În lumina celor spuse mai sus, prin „reforma” sau „modernizarea” statului, se urmăresc următoarele obiective:
- Scăderea cheltuielilor statului, care să nu-şi mai îndeplineşte funcţiile tradiţionale;
- Îndeplinirea acestor funcţii de către organizaţii private, care ar urma să beneficieze de bani publici (vezi Legea Educaţiei Naţionale, care la articolul 9 alin. 2 stipulează: „Statul asigură finanţarea de bază pentru toţi preşcolarii şi pentru toţi elevii din învăţământul general obligatoriu de stat, particular şi confesional acreditat. De asemenea, statul asigură finanţarea de bază pentru învăţământul profesional şi liceal acreditat de stat, particular şi confesional, precum şi cel postliceal de stat. Finanţarea se face pe baza şi în limitele costului standard per elev sau per preşcolar...”).

Aşadar, în domeniul învăţământului, se urmăreşte reducerea cheltuielilor prin desfiinţarea unui mare număr de şcoli şi, mai ales, prin reducerea numărului de profesori din sistemul de stat. Coroborat cu finanţarea per elev a şcolilor private, rezultă foarte clar obiectivele legii educaţiei: sprijinirea învăţământului privat în detrimentul celui de stat.

În legătură cu disponibilizarea personalului din educaţie, motivaţia pentru această măsură a fost următoarea: „În memorandumul cu Banca Mondială [august 2009], insă, se arată că, spre deosebire de Germania sau de Franţa, unde media este de 22 de elevi la clasă, în România, aceasta este de doar 20,6 elevi si continuă sa scadă.”(3) Ce nu ia în consideraţie Banca Mondială este că în România există şcoli în mediul rural, uneori în localităţi izolate, cu un număr restrâns de elevi, dar care au dreptul la educaţie, conform Constituţiei României. Din cauza faptului că sunt puţini elevi pe un nivel de studiu, mulţi copii din satele româneşti fac carte „la simultan”.

Tot în numele economiilor la buget, s-au închis un mare număr de şcoli (circa 1000 de unităţi şcolare). În virtutea noii legi a educaţiei, în toamna anului 2012 şcolile cu mai puţin de 300 de elevi ar trebui desfiinţate, altfel nu mai primesc finanţare din partea Ministerului Educaţiei; sunt salvate doar acele şcoli ale căror cheltuieli de funcţionare (inclusiv salariile profesorilor) ar fi suportate de autorităţile locale.(4) Dezavantajele închiderii unor şcoli sunt mari: copiii sunt obligaţi să facă naveta pentru a urma studiile; în caz de situaţii speciale (de exemplu căderi masive de zăpadă) copiii ar fi obligaţi să stea acasă etc. Anumiţi locuitori din mediul rural consideră că desfiinţarea şcolii ar aduce atingere prestigiului şi identităţii localităţii lor.(5) Ca să nu mai spunem de faptul că statul trebuie să garanteze dreptul la educaţie pentru fiecare cetăţean, chiar dacă acesta locuieşte într-o zonă izolată.

Baza politicilor educaţionale din România ar fi trebuit să fie Pactul Naţional pentru Educaţie semnat la 5 martie 2008 de către reprezentanţii partidelor politice, a Academiei Române, a diferitelor organizaţii profesionale etc. Din nefericire, dincolo de o serie de principii generoase (modernizarea sistemului şi a instituţiilor de educaţie, realizarea educaţiei obligatorii de 10 ani, descentralizarea), Pactul conţine şi prevederi care nu s-au respectat (alocarea a 6% din PIB pentru educaţie) sau sunt inaplicabile (principiul „finanţarea urmează elevul/preşcolarul”).(6)

Legea Educaţiei Naţionale, prin care se exprimă politica educaţională în statul român, a fost adoptată prin asumarea răspunderii de către guvernul României la 28 octombrie 2010. După ce a fost promulgată de preşedintele României, a fost publicată în Monitorul Oficial drept Legea nr. 1/2011.

Motivele declarate pentru care a fost elaborat un nou act legislativ privind educaţia au fost enumerate de Raportul Comisiei prezidenţiale pentru învăţământ, prezidată de fostul ministru al Educaţiei, Mircea Miclea (6 iulie 2007): „Menţinerea actualului sistem de învăţământ din România pune în pericol competitivitatea  şi prosperitatea  ţării.  Acest sistem are patru mari probleme: este ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate.”(7)

„Sistemul de învăţământ actual este  inechitabil. Un sistem de învăţământ este echitabil dacă asigură elevilor aceleaşi oportunităţi de învăţare şi de rezultate, indiferent de mediul socio-economic sau cultural din care provin. Din păcate, în România, în ciuda intervenţiilor de până acum, se menţin inechităţi flagrante.”(8) De exemplu, copiii din mediul rural au şanse mult mai reduse de a-şi continua studiile liceale.

Marea problemă o constituie faptul că, după părerea noastră, analiza realizată de către Comisia prezidenţială pentru învăţământ este superficială şi nu ţine cont de întreaga complexitate a situaţiei economico-sociale a ţării noastre (sărăcia, plecarea cetăţenilor în străinătate, lipsa motivaţiei la învăţătură, hipertrofierea sistemului de învăţământ superior, degradarea statului social al profesorilor etc).

Am arătat că noua lege a educaţiei sprijină învăţământul privat, în concordanţă cu aşa numită „reformă a statului”. Este învăţământul privat o soluţie pentru România? Unul dintre cele mai performante sisteme educaţionale din lume este cel din Finlanda. Ceea este însă interesant este faptul că, în Finlanda învăţământul este de stat. „Sunt permise liceele private, dar perceperea de taxe de studiu este interzisă. Puţinele astfel de licee sunt finanţate de firme, în speranţa că vor îndrepta elevi valoroşi spre sectorul lor de activitate. Educaţia primară şi secundară este finanţată integral de structurile guvernamentale locale...”(9) „...Finlanda este ţara cu cele mai mici diferenţe între şcoli. Adică şcolile din mediul rural au punctaje foarte apropiate de cele din marile oraşe. ”(10) Cu alte cuvinte, Finlanda a rezolvat problema inechităţii sistemului de învăţământ. În acelaşi timp însă, în România, aşa cum am demonstrat mai sus, învăţământul privat este sprijinit în detrimentul celui de stat. Rezultatul va fi că susţinerea învăţământului privat, pe care o promovează recenta lege a educaţiei în România, va înrăutăţi inechitatea ce caracterizează învăţământul, întrucât o mare deficienţă a învăţământului privat  este că se creează o discriminare între copii. De asemenea, învăţământul privat are drept scop câştigul financiar pentru iniţiatori,(11) fapt care nu mi se pare normal pentru un domeniu atât de nobil şi important precum educaţia.

Valentin Băluţoiu, Colegiul Naţional „Carol I”, Craiova
-------------------------------------------------
(1)Iată unele legi adoptate prin asumarea răspunderii:
1. Legea Educatiei Nationale – Legea nr. 1/2011 – Monitorul Oficial nr. 18 din 2011
2. Codul Muncii – Legea nr. 40/2011 – Monitorul Oficial nr. 225 din 2011
3. Codul Civil – Legea nr. 71/2011 – Monitorul Oficial nr. 409 din 2011
4. Codul Penal – Legea nr. 202/2010 – Monitorul Oficial nr. 714 din 2010
5. Legea asistentei sociale – Legea nr. 292/2011 – Monitorul Oficial nr. 905 din 2011
6. Legea salarizarii unice – Legea nr. 329/2009 – Monitorul Oficial nr. 761 din 2009
7. Legea dialogului social – Legea nr. 62/2011 – Monitorul Oficial nr. 322 din 2011
8. Legea privind promovarea judecatorilor la ICCJ – Legea nr. 300/2011 – Monitorul Oficial nr. 925 din 2011 etc.
(2)Claudia Ion, Mai este România o ţară suverană?, în  http://www.cotidianul.ro/Mai-este-Romania-o-tara-suverana-126975/, 23 octombrie 2010.
(3)Banca mondială: România are prea mulţi profesori, http://www.ziare.com/scoala/profesori/banca-mondiala-romania-are-prea-multi-profesori-862241, 22 august 2009.
(4)Dan Zavaleanu, Haosul din învăţământ nu se opreşte. Şcolile cu mai puţin de 300 de elevi trebuie comasate, în http://www.cotidianul.ro/scolile-cu-mai-putin-de-300-de-elevi-trebuie-comasate-174282/, 28 februarie 2012.
(5)Idem.
(6)Pactul Naţional pentru Educaţie.
(7)România educaţiei, România cercetării, Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării.
(8)Idem
(9)Idem.
(10)Idem.
(11)Marele scriitor George Orwell surprindea în anii ’30 ai secolului XX această mare deficienţă a învăţământului privat: „Că veni vorba, în Anglia sunt foarte multe şcoli particulare...  Şi deşi unele dintre ele sunt mai bune decât altele şi o parte dintre ele sunt, probabil mai bune decât şcolile municipale cu care concurează, toate au la bază un rău fundamental; şi anume, faptul că până la urmă, unicul lor scop e cel de a face bani. Deşi nu sunt câtuşi de puţin ilegale, sunt întemeiate în exact acelaşi spirit cu care cineva ar deschide un bordel sau o bursă de pariuri ilegale.” (George Orwell,  O fată de preot, Iaşi, 2011,  pag. 288-290).