„Într-o relaţie în care este dominantă absenţa,
aceasta devine deformatoare.” (Andrei Pleşu)

În România de astăzi, pe lângă copiii abandonaţi în orfelinate sau „uitaţi“ pe străzi, se mai poate delimita o categorie de copii abandonaţi - cei lăsaţi la rude (de obicei bunici) sau la o familie de prieteni apropiaţi pentru ca părinţii să poată pleca la muncă în străinătate. Visul e utopic... să asigure copiilor tot ce au nevoie, într-o lume în care se dezvoltă exponenţial şi oferă atracţii noi zi de zi... dar dragostea, liniştea unui cămin, sprijinul şi sfatul în explorarea lumii care se deschide cu noi şi noi feţe... le pot cumpără oare părinţii cu aceşti bani?

Este o problemă foarte delicată ce afectează evoluţia şi drumul unui copil spre propria devenire care de cele mai multe ori are o pantă descendentă.

Rămaşi singuri, copiii îşi croiesc drumul după propriile lor gânduri şi idei în general, cu o conduită afectată datorită lipsei controlului din partea unui părinte sau neimplicarea celor care ar trebui să se ocupe de ei, ajungând să ignore chiar şi reguli simple de politeţe, considerându-le absurde şi ipocrite. Studiile de specialitate arată că un factor important în dezvoltarea multilaterală a personalităţii copilului până la vârsta tinereţii este părintele. Lipsa sprijinului şi îndemnului părintesc, lipsa acelui ideal după care copiii îşi construiesc propria personalitate şi propriul tipar de viaţă sunt goluri care le afectează viaţa zi de zi, prin aceasta şi nivelul lor de pregătire.

Vârsta şcolară este determinată de investiţii psihice foarte mari, de o mare exercitare a emoţionalităţii, de mari energii investigative şi, nu în ultimul rând, de un ochi critic evaluator, care nu scapă nimic din jur.

Dacă părinţii sau cei apropiaţi nu sunt alături de copii în aceste momente când sunt antrenaţi în foarte multe situaţii de viaţă, pot să apară diverse probleme care să le afecteze viaţa ulterior:
- copiii pot avea o percepţie greşită în legătură cu propria persoană sau cu alţii - crearea de imagini deformate cu privire la propria persoană, cu privire ia alte persoane sau la anumite situaţii (neîncrederea în sine şi în alţii, anxietate, timiditate);
- incapacitatea de a aprecia corect consecinţele acţiunilor întreprinse - teama de a-şi asuma anumite responsabilităţi sau tendinţa de a-şi asuma prea multe responsabilităţi;
- diminuarea gradului de responsabilitate până la manifestarea comportamentelor inadecvate;
- opţiuni în discordanţă cu posibilităţile care se concretizează în alegeri ce suni fie sub, fie peste posibilităţi -determină apariţia stării de insatisfacţie, inadaptare şcolară, eşec;
- autoaprecierea - tendinţa de a se demobiliza, neîncrederea în sine, blazarea;

Toate aceste probleme generează o gamă afectivă, protestatară de disconfort cu tendinţă de accentuare prin: plictiseală, opoziţie la tot ce e în jur, sentiment de amor propriu jignit, de ridicol faţă de cei din jur, de culpabilitate (se formează datorită faptului că aude în discuţii că părinţii au plecat pentru el), manifestări mimice, comportamentale, verbale, care se asociază cu comportamente ironice, uneori jignitoare în mod voit.

Răpuşi de sărăcie, românii îşi lasă copiii acasă şi pleacă la muncă în străinătate. Fenomenul a căpătat proporţii îngrijorătoare. Copiii resimt plecarea părinţilor la muncă în străinătate ca pe un abandon şi reacţionează ca atare. Lipsiţi de supraveghere, rămaşi fară dragostea părintească, ei dezvoltă diverse tulburări de comportament, mergând de la indisciplină, conflicte cu colegii, absenteism şcolar, tendinţă de marginalizare, alegerea unor prieteni nepotriviţi, şi până la comiterea unor infracţiuni. Statisticile arată că, din totalul copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, o mare parte au devenit elevi-problemă, caracterizaţi prin agresivitate, delincvenţă, consum de droguri, tutun, alcool, apartenenţă la grupuri negative, risc sporit de abandon şcolar.

Copilul are nevoie şi de afecţiune, şi de îngrijire fizică, şi de monitorizarea situaţiei şcolare. Deci, trebuie să fie supravegheat. În general, aceştia sunt lăsaţi, în cel mai fericit caz, în grija bunicilor, mulţi dintre ei fiind depăşiţi de situaţie. Dar se mai apelează şi la vecini sau, dacă unul dintre copii este mai mărişor, acesta este cel desemnat să preia răspunderea pentru creşterea fraţilor mai mici. Dacă se întâmplă ceva rău, un accident, la şcoală, noi nu ştim pe cine să anunţăm. Copiii aceştia sunt, practic, ca şi abandonaţi, existând riscul ca ei să intre în grupuri negative de minori, găşti de cartier, care vagabondează şi recurg la mici furtişaguri pentru ţigări, băutură, sau în grupuri negative de adulţi, caz în care ajung să cerşească, să fure sau să se prostitueze. Pentru ca aceste lucruri să nu se întâmple, ar trebui modificată legislaţia, în aşa fel încât părinţii care pleacă la muncă în străinătate să nu mai fie lăsaţi să treacă graniţa fără un act legal prin care să demonstreze că şi-au lăsat copiii în ordine, în grija cuiva care îşi asumă responsabilităţile legate de creşterea lor.

Ce se poate întâmpla când părinţii îşi lasă copilul în grija bunicilor şi pleacă să-şi facă un rost pe meleaguri străine? Pe lângă posibilitatea de a ajunge în anturaje negative, există şi riscul ca aceşti copii să sufere atât de mult din cauza lipsei părinţilor, încât să se îmbolnăvească. Statisticile, însă, nu prezintă numărul celor care, traumatizaţi de lipsa părinţilor, ajung la medicul pediatru sau, mai grav, psihiatru. Cam 85% dintre copiii care se prezintă, lunar, la consultaţii, au cel puţin un părinte plecat la muncă în străinătate. Supuşi, în absenţa părinţilor, unui stres permanent şi neavând sprijin atunci când au nevoie, ei dezvoltă tot felul de patologii: de la depresii, ticuri, enurezis, până la depresii cu elemente psihotice şi chiar schizofrenie. Se observă, de asemenea, frecvente tulburări de comportament, când intră în anturaje puţin alese, devin sensibili la tot felul de influenţe negative, îşi găsesc un mediu unde sunt acceptaţi şi valorizaţi, recurg la droguri ca să-şi facă viaţa mai inimoasă, mai uşoară, mai plăcută. în mod normal, în momentul în care apare la un copil o problemă de acest gen, toată familia trebuie să vină la consiliere şi la terapie. Părinţii, însă, nu sunt foarte receptivi la ceea ce spunem noi, ci sunt interesaţi doar de faptul că îi asigură tot ce îi trebuie, din punct de vedere material.

Dorul de părinţi afectează atât de mult un copil, încât se poate îmbolnăvi. „De ce m-au părăsit?” Oricât de dur ar suna pentru cei care pleacă la câştig peste hotare, lăsându-şi copiii în voia sorţii, aceasta este, în fapt, o formă de abandon mascat care generează traume care îi vor afecta pe copii pe toată durata vieţii. Dezamăgirile de acum au un efect nociv, urmând să fie resimţite, ulterior, la vârsta maturităţii, prin incapacitatea de a face faţă încercărilor vieţii. Lipsa părinţilor de lângă copii este una din cele mai mari traume. Oricât i-ar explica părintele că pleacă în străinătate ca să îi asigure ce-i trebuie, că se duce pentru el şi că face sacrificii, copilul este sfâşiat între dragostea pentru părinte şi de întrebarea De ce? - De ce m-a abandonat? - pentru că ei receptează plecarea ca pe un abandon, ori se autoacuză: Ce-am făcut?, Cu ce- am greşit?, De ce m-au părăsit?. Bineînţeles că, de multe ori, nu le spun părinţilor aceste gânduri ca să nu le facă şi mai multe griji. Dar toate aceste frământări au efecte negative.

Fenomenul copiilor „orfani cu părinţi” este, probabil, unul dintre cele mai neaşteptate, pe care le trăieşte familia românească. Din păcate, societatea nu este pregătită să contracareze efectele sale negative, neexistând, până în prezent, nici un sistem formal de susţinere emoţională a acestor copii, mult mai expuşi afecţiunilor psihice şi riscurilor sociale, în comparaţie cu ceilalţi.

S-a ajuns la concluzia că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa, de opoziţia şi, chiar mai rău, absenţa părinţilor. În aceste condiţii, şcoala capătă o misiune suplimentară, aceea de intervenţie reglatorie în relaţia familiei destrămate cu societatea.

Învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului, o bună parte a educaţiei petrecându-se în afara şcolii. Cercetările au pus în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor. în special asupra motivaţiilor învăţării precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot ii favorizate datorită dialogului cu şcoala. În cazul absenţei părinţilor, legătura cu şcoala este întreruptă.

De acţiunile educative prin care se poate concretiza relaţia şcoală-familie- comunitate: întâlniri individuale cu părinţii elevilor, şedinţe lunare, vizite la domiciliul elevului, lectorate cu părinţii, întâlniri cu reprezentanţi ai poliţiei rutiere şi comunitare, cu psihologul şcolii, vizite la muzee, vizionări de spectacole, drumeţii, serbări şcolare nici nu mai poate fi vorba.

În procesul dobândirii experienţei de viaţă copilul are nevoie de îndrumarea adultului, de o îndrumare care să-i favorizeze şi chiar să-i stimuleze libertatea de manifestare. întreaga acţiune educaţională ar trebui să se desfăşoare ca un proces de continuă creştere a gradului de independenţă al celui care se educă. Astfel, elevii trebuie învăţaţi că au dreptul de a participa la decizii pedagogice, dreptul la iniţiativă, 1a gândire autonomă, critică şi creativă, dreptul de autoconducere şi autoeducaţie, dreptul de opţiune, dreptul de acţiune potrivit propriei voinţe, cu asumarea responsabilităţii pentru actul produs. Libertatea de manifestare a copilului este însă stingherită de complexul singurătăţii, al părăsirii şi chiar al abandonului pe care îl simte cel care are părinţii plecaţi în străinătate.

Deseori se constată că elevii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate nu mai învaţă bine, nemaifiind supravegheat în activitatea de învăţare. Ei nu îşi organizează bine timpul liber în afara programului şi sunt atraşi în viaţa de “cartier”, ajungând de cele mai multe ori în atenţia poliţiei.

Deseori s-a dezbătut situaţia românilor plecaţi periodic din ţară - părinţi şi copii dar în mod deosebit educaţia copiilor lăsaţi de părinţi în grija rudelor sau a cunoscuţilor, problemele de adaptare şcolară şi socială ale acestor copii, precum şi rolul şcolii şi al comunităţii locale în rezolvarea situaţiilor apărute. Mediatizarea unor cazuri dramatice a adus în faţa opiniei publice tragedia trăită de aceşti copii.

Din păcate, în ultimii ani, învăţământul românesc se confruntă din ce în ce mai des cu această situaţie deosebită, ce produce disfuncţionalităţi în desfăşurarea activităţii educative: exodul într-un număr tot mai mare al românilor (foarte mulţi fiind părinţi) la muncă în străinătate. Urmare a acestei situaţii, în evoluţia elevilor se constată: scăderea randamentului şcolar, creşterea numărului de absenţe, devieri de comportament, manifestări ale violenţei verbale şi chiar fizice, obiective stabilite superficial, libertate de exprimare şi comportament înţelese greşii, emiterea de opinii eronate de către părinţii plecaţi şi transmise copiilor, când fac comparaţii între sistemul de învăţământ românesc şi cel din străinătate.