Pentru cei mai mulţi tineri, Eminescu este acel individ care ne este băgat pe gât la şcoală. Circulă tot mai des teoria, foarte plauzibilă, cum că Eminescu ar fi fost asasinat politic. Ei bine, după moartea fizică a sa, a început în cultura română, un proces de „îngropare” a lui Eminescu. Peste tot, bietul poet, a fost înconjurat de un flux de adjective care mai de care pompoase: „Luceafărul poeziei româneşti”, „geniul absolut al culturii române”; cuvinte de care până şi el s-ar fi simţit jignit. A fost un proces lung de divinizare a lui Eminescu, de crearea unui mit în jurul său, care pentru cei mai mulţi tineri a devenit un clişeu. Iar manualele de română îl îngroapă: au făcut din el marele depresiv al culturii române, marele singuratic, poetul retras în asceză, având inspiraţia divină de a scrie. Şi încep să-i analizeze opera în mii şi mii de termeni, cât mai lungi şi cât mai greu descifrabili; el, care iubea atât de mult limba simplă, probabil ar fi azvâlit cu ei la coşul de gunoi, fiindcă sunt scrişi în „păsăreasca” aia pe care el o detesta cel mai tare.

Eminescu a fost de fapt un revoltat al vremurilor sale. A fost conştiinţa mereu trează la ce se întâmplă în jurul său. A muncit ani de zile, făcând gazetărie la Timpul, unde şi-a stors creierii cu toţi politrucii defecţi, şi cu toată netrebnicia românească a acelor vremi, punându-şi în cap toţi contemporanii. A străbătut ţara-n lung şi-n lat, a mers mii de kilometrii pe jos, căutând esenţa neamului, locul de formare al poporului român, pentru a ne putea întoarce la el, pentru o renaştere morală şi etică a noastră, cum spunea însuşi poetul. A fost înjurat, ameninţat cu moartea şi trădat chiar de foşti prieteni de-ai lui, dar a reuşit să spună „nu” compromisurilor şi a luptat în continuare pentru idealurile în care credea. Simţea şi credea cu tărie în geniul neamului românesc, spunea că trebuie să privim adânc în istorie, la cei care ne-au pus bazele, căci acolo el descoperise punctul maxim de spirtualitate al nostru. Astăzi, să-ţi iubeşti ţara, e atât de provincial, mai ales pentru lumea bună cu paşaportul plin de vize, care nu vede graniţele din avion, iar pe hartă nu caută România, ci Europa din dreptul Americii de Nord. E tot mai old-fashion să vorbeşti româneşte. Intelectualul subţire nu mai frecventează patriotismul; elitele se conformează targeturilor office şi ciugulesc engleza cu ifosele cu care, pe vremea lui Eminescu, până şi subretele ronţăiau franceza. Şi atunci, ce ne mai trebuie un român dedicat cu patimă cauzelor limbii sale şi ţării sale? Ce ne mai trebuie un om dedicat unor cauze expirate, ce nevoie mai avem de Eminescu?

Eminescu a fost, unul dintre puţinii români care a avut curajul şi demnitatea de a rămâne el însuşi în orice imprejurări. A avut superioritatea să se desprindă de turmă, şi să-şi asume rolul de constiinţă naţională. De aceea avem mare nevoie de un Eminescu viu, coborât de pe jilţul pe care a fost urcat, demitizat; fiindcă numai aşa Eminescu reprezintă o voce capabilă să trezească
din amorţire o ţară întreagă.

Deci, reconcilierea cu Eminescu pare vitală pentru o renaştere spirituală a României de azi, dominată de kitch-uri şi de atâtea non-valori triumfătoare. Tinerii de azi trebuie să-l perceapă pe Eminescu ca un om în primul rând, să-i înţeleagă încăpăţânarea de Don Quijote pe care a avut-o, să nu se mai smiorcăie atunci când îi aud numele. Să-i citească opera, literară cât şi publicistică, căci acolo e toată esenţa lui. Să nu mai creadă miturile despre Eminescu, fiindcă la noi, mitul a înghiţit creatorul. Haideţi să-l eliberăm pe Eminescu din netrebnicia românească!

Preluat din revista:

http://www.revistamanifest.eu/