Într-o redimensionare permanentă a priorităţilor educaţionale, menită a depăşi sincopele tot mai frecvente ale funcţionării organismului social, cultura civică dobândeşte o importanţă tot mai mare.

Ea capătă noi valenţe ca structură de rezistenţă în construcţia unui concept mai cuprinzător, acela de cetăţenie democratică.

"Educaţia pentru cetăţenie democratică înseamnă învăţarea comportamentului democratic printr-o diversitate de experienţe şi practici sociale" (Cezar Bîrzea).

Înţeleasă ca un ansamblu de valori şi practici, nu doar cunoscute şi învăţate dar şi aplicate în existenţa cotidiană, cetăţenia democratică extinde demersul educaţional de la cultura civică la aproape întregul curriculum şcolar, precum  şi la activităţile extracurriculare derulate în cadrul şcolii sau în cadrul comunităţii.

Într-un asemenea context, şcoala rămîne principalul cadru de formare a copiilor şi tinerilor pentru valorile cetăţeniei democratice, dar ea trebuie să-şi extindă aria de influenţă dincolo de  „porţile şcolii”, în cadrul familiei şi comunităţii.

Astfel educaţia pentru cetăţenie democratică vizînd complexul cunoştinţe- capacităţi - atitudini şi valori, se realizează prin cele trei forme de educaţie:
- prin educaţia formală,  realizată  de către un personal specializat în instituţii specifice şi caracterizată de o abordare sistematică, structurată şi gradată .
- prin educaţia non-formală realizată tot de către instituţii educative dar care derulează activităţi educative în afara sistemului formal de învăţământ
- prin educaţia informală, prezentă în medii culturale care fără să aibă educaţia ca scop principal, prin experienţe de învăţare spontană, cotidiană, constituie şi ele ca  forme de educaţie.

Este tot mai evident că în promovarea unui model de educaţie globală, cînd diferitele forme de de educaţie non-formală se raportează la finalităţi de ordin pragmatic-profesional iar  spaţiul  educaţiei informale este dominat de interese comerciale, şcoala rămîne singura garanţie a promovarii  valorilor durabile constituite de-a lungul   existenţei societăţii umane.

Se amplifică nevoia de cetăţeni activi şi conştienţi,  nu doar de drepturile ce le deţin, dar şi de obligaţiile ce le revin, în raport cu fiecare dintre semenii lor şi cu întreaga colectivitate în care trăiesc.

Formarea copiilor, tinerilor şi adulţilor, pentru a deveni cetăţeni activi şi responsabili, reprezintă esenţa  educaţiei pentru cetăţenie democratică,  marcată în primul rînd de promovarea drepturilor omului şi  a valorilor democratice.

Procesele politice europene şi  fenomenele globale conduc la crize de identitate ce pot fi  depăşite prin constituirea unui model de cetăţean, cu atribute de o durabilitate mult mai mare decît celelalte elemente de identitate, care caracterizează în prezent membrii diferitelor  comunităţi.

Iar pentru aceasta este nevoie de educaţie, este nevoie de şcoală.

Nimeni nu devine un cetăţean activ din întîmplare. Ca orice altceva şi acest lucru trebuie învăţat, iar acest adevăr este evident pentru oricine este implicat în activitatea de predare, conducerea sau promovarea educaţiei sau culturii civice în şcoală, sau în oricare altă formă de organizare procesului educaţional.

Menirea şcolii  este de a-i pregăti pe tineri pentru rolul lor activ ca cetăţeni în societatea complexă şi diversă de astăzi.

Este de remarcat faptul că educaţia civică, educaţia pentru cetăţenie, ajută la promovarea unui comportament pozitiv şi la stabilirea unor relaţii interumane, susţine incluziunea şi oportunităţile egale şi asigură legătura dintre şcoli sau alte forme de educaţie pentru copii cu părinţii, vecinii şi partenerii din comunitate.
Rolul cultural-educativ al disciplinelor socio-umane este unanim recunoscut, iar cultura civică este esenţială în împlinirea acestui rol.
În acest cadru activitatea elevilor este orientată atît către asimilarea unor elemente de cultură şi civilizaţie, cît şi pentru formarea de abilităţi şi atitudini necesare ca cetăţeni.
Învăţarea presupune pregătirea profesională, integrarea socială şi realizarea unui nivel cultural al indivizilor. Şcoala transmite elevilor uzanţe sociale şi morale necesare în profesie şi pentru viaţa în cadrul comunităţii. În acest sens, şcoala trebuie să formeze cetăţeni instruiţi cu acţiuni în folosul lor şi al comunităţii.

Finalităţile educaţiei în general sunt culturale, sociale (comportament social) şi economice (se referă la viaţa profesională).
De aici formarea presupune şase dimensiuni:
- pentru viaţa personală şi familială;
- pentru viaţa socială;
- pentru viaţa politică;
- pentru activitatea profesională;
- pentru activitatea culturală;
- pentru activitatea spirituală şi de timp liber.

Educaţia prin şi pentru cultură presupune formarea unui sistem de valori sociale iar pentru a realiza un om cultivat, identificăm patru nivele de acţiune:
- dobândirea elementelor de bază;
- dezvoltarea elementelor dobândite şi deschiderea de noi orizonturi;
- realizarea de conexiuni, similitudini, asocieri;
- descoperirea de noi teritorii ale cunoaşterii.

Obiectivele educaţiei prin cultură conduc la modificarea de atitudini şi comportamente. Ele au o finalitate în modelarea prin educaţie a individului. Aceste considerente întăresc acele convingeri privind rolul educaţiei prin cultură şi a disciplinelor socio-umane, ele combat abordările utilitariste care exagerează educaţia în domeniul tehnologic şi al ştiinţelor pozitive.

Rolul disciplinelor socio-umane, legat de dezvoltarea armonioasă a omului,  e relevat încă din antichitate de concepţia privind kalokagatonia. Disciplinele socio-umane şi cu atît mai mult cultura civică, presupun formarea individului şi acţiunea sa în cadrul realităţilor sociale.

Educaţiei pentru cetăţenie este un proces complex ce implică o abordare prin strategii adecvate, prin demersul didactic ce îşi fixează ca scop atît instruirea cît şi educarea elevilor.
Acest proces complex presupune angajarea în binomul profesor-elev a celor două părţi, astfel încât profesorul să transmită cunoştinţe elevilor, iar elevii să fie disponibili la asimilarea informaţiei.

Predarea culturii civice presupune participarea elevilor ca subiecţi activi. În acest demers al învăţării dirijate şi sprijinite de profesor, este nevoie de participarea afectivă a elevilor, presupunând atenţie, concentrare, interes, dorinţă de acţiune.
Activitatea de predare obligă profesorul să asigure pentru elevi o motivaţie pentru instruire, dar şi un comportament adecvat.
Se impune astfel în întregul proces educaţional înnoirea rolului profesorului, şi cu atît mai mult în educaţia pentru cetăţenie.

Într-o abordare succintă, reperele acestei schimbări, identificate de mai mulţi autori, sunt:
- considerarea contextului social şi global
- centrarea pe elev;
- promovarea unei pedagogii cooperative
- instaurarea unui climat de încredere în clasă;
- asumarea de către profesor a rolului  de mediator între cursanţi şi mediul lor;
- practicarea drepturilor omului în şcoală;
- realizarea evaluării ca modalitate de progres;
- amplificarea evaluării formative
- promovarea de  noi abordări pedagogice
- utilizarea noilor tehnologii informaţionale
- susţinerea activismului civic

Întemeindu-se în principal  pe activitatea de predare-învăţare, valorile cetăţeniei democratice se realizează şi prin implicare activă şi chestionare, discuţii şi dezbateri.
Din toate considerentele prezentate anterior decurge că,  activităţile de educaţie pentru cetăţenie democratică trebuie să conţină toate oportunităţile de învăţare, planificate în şcoală pentru acest tip de educaţie, incluzând curriculum-ul, participarea  în viaţa şcolii şi implicarea în viaţa comunităţii.

Silviu Somîcu