Studii Sociale

Învăţământul românesc a cunoscut o dezvoltare continuă în ultimii 150 de ani, chiar dacă, în anumite etape, sau sub anumite aspecte, au existat unele perioade de stagnare.

Această dezvoltare n-a fost întâmplătoare. Ea îşi are rădăcinile în dezvoltarea economică generală a ţării, în special în ultimele şase decenii, când industrializarea accelerată a produs ample mutaţii în structura socială. Dezvoltarea industriei şi serviciilor a necesitat creşterea nivelului de calificare a forţei de muncă, realizată prin eliminarea analfabetismului, prin generalizarea învăţământului de 10 ani, prin creşterea numărului absolvenţilor învăţământului superior.

Toate acestea au generat costuri importante, mai ales că s-a garantat tuturor cetăţenilor, indiferent de mediul social de provenienţă, accesul egal la toate nivelele de învăţământ.

Investiţia în învăţământ a fost nu doar în folosul mediului economic, ci al întregii societăţi româneşti, nivelul ridicat al educaţiei determinând, pentru ansamblul populaţiei, o altă înţelegere a realităţilor lumii înconjurătoare şi un alt comportament în societate.

Criza economică, conturată încă din anii ’80, dar dezlănţuită devastator în anii 90 prin procesul de destructurare a sistemului economic naţional şi prin dezindustrializare, a avut consecinţe dramatice şi asupra învăţământului.

La o economie şi un buget în criză, s-au lansat în învăţământ politici « de criză ». Acţiunile de reduceri bugetare, reflectate în restrângerea activităţilor din educaţie, au fost la început doar « măsuri pentru economii bugetare », pentru ca apoi să devină componente ale « reformei educaţionale ».

Atacul împotriva educaţiei s-a generalizat căci s-a trecut de la „soluţii de moment” la „concepţii de perspectivă”, ideile distructive, provenind din lumea afacerilor, reuşind să contamineze mediul educaţional şi academic.

Concepţia ce considera educaţia ca o necesitate socială, iar accesul la educaţie ca un drept al tuturor, a fost iniţial amputată de restricţii bugetare. În vorbe, inclusiv în textul constituţiei şi în legile din domeniul educaţiei, învăţământul a rămas o prioritate şi unul din drepturile esenţiale. În fapte-adică în programele de finanţare- în faţa realităţilor crizei economice, devenite cronice în societatea românească, se manifesta indiferenţa şi resemnarea faţă de degradarea învăţământului românesc. Procesul degradării sistemului educaţional s-a materializat în principal prin subfinanţarea acestui sector, prin impunerea unor soluţii de finanţare „extrabugetare” sau prin acceptarea unor structuri private (-în principal în învăţământul superior dar cu o pondere crescândă şi în învăţământul preuniversitar - menite să suplinească lipsurile din educaţie.

În prima fază, aceste elemente au generat şi o anumită stare de spirit. Autorităţile publice, la nivel local şi naţional, au privit educaţia ca o necesitate, dar o problemă suplimentară, sâcâitoare, ce putea fi amânată şi care trebuia să fie rezolvată de „alţii”.

La nivelul masei de „beneficiari” ai sistemului educaţional, s-a menţinut respectul faţă de valorile educaţiei, dar s-a dezvoltat ideea că pentru o perioadă de timp rolul sistemului educaţional şi valorile promovate în cadrul acestuia vor avea o importanţă diminuată în existenţa indivizilor şi în funcţionarea societăţii

La nivelul personalului din educaţie valorile educaţiei au rămas intacte, atât în privinţa rolului educaţiei în context social, cât şi în privinţa exigenţei în procesul educaţional. Abaterile de la aceste principii au fost categoric condamnate, în teorie, deşi uneori, în practică, au fost tolerate, fiind considerate trecătoare.

Noua viziune în educaţie

Iată însă că, în ultimii ani, dominaţia economiei de piaţă şi sfânta lege a profitului economic, au pus stăpânire pe societatea românească, iar viziunile privind locul şi rolul educaţiei s-au răsturnat, marcând o nouă fază în degradarea învăţământului românesc.

În cadrul diferitelor forme de educaţie, sistemul educaţiei formale-dominat de instituţiile publice de învăţământ-a avut întotdeauna rolul cel mai important, faţă de celelalte structuri participante la acest proces.

În ultimele două decenii însă, şcoala a rămas aproape în exclusivitate spaţiul unde se face educaţie, în sensul valorilor durabile ale convieţuirii sociale, în vreme ce structurile de educaţie non formale s-au adaptat la regulile pieţei-care nu realizează profit direct şi imediat doar din educaţie- pe când în spaţiul educaţiei informale-sub imperativul legii profitului- au dispărut total valenţele educative.

Şi acest proces distructiv continuă, căci s-a amplificat tendinţa de a ignora, aproape în totalitate, aspectul „educativ” al şcolii, limitându-se rolul acesteia doar la instruire şi formare profesională.

Ca urmare, o nouă stare de spirit se manifestă, astfel că educaţia nu mai este considerată o necesitate socială, ci o problemă personală, legată aproape exclusiv de accesul pe piaţa forţei de muncă.

Promovarea comportamentului social responsabil, pregătirea pentru participare şi integrare în viaţa socială, sunt lăsate în seama indivizilor, a instituţiilor de ordine, a instituţiilor sociale sau a unor structuri private, cu caracter filantropic şi educativ.

Şcoala a devenit ţinta atacurilor din toate direcţiile: patronatul, mediile academice şi politice şi chiar reprezentanţi sau grupuri din cadrul sistemului educaţional, condamnă incapacitatea sistemului de educaţie. Soluţiile propuse nu sunt însă menite să corecteze şi să dezvolte sistemul, într-o perspectivă de lungă durată, ci să-i asigure o supravieţuire pe termen scurt, la limită, abandonându-se componente, structuri şi valori care pot da o perspectivă de viitor educaţiei.

Este tot mai evidentă politica guvernanţilor: realizarea unui sistem public care să absoarbă fonduri cât mai puţine, să consume cât mai puţin timp şi energie din partea autorităţilor şi să ofere doar o spoială de învăţătură pentru majoritatea cetăţenilor. În acelaşi timp, se mizează pe crearea unor structuri paralele, selective, foarte restrânse şi rezervate doar anumitor categorii sociale privilegiate, în care să se realizeze o educaţie de calitate, aceste structuri formându-se în sistemul public de învăţământ, dar mai ales în sectorul privat.

Noile „valori” în educaţie

De curând şcoala a devenit ţinta tuturor criticilor. Mediul de afaceri, mediul academic şi politic acuză la unison sistemul educaţiei de ineficienţă, de risipă de fonduri, de incapacitate de adaptare. Mediul industrial şi financiar aflate într-o continuă criză –care s-a agravat în ultima vreme- prin intermediul politicului sau chiar al mass-media, cer un învăţământ care să aibă „costuri reduse” şi în acelaşi timp să fie adaptat actualului război economic necruţător, ce se poartă în lume.

Astfel „calitate” şi „performanţă” înseamnă doar flexibilitatea sistemului şcolar, diversitate şi adaptabilitate a mâinii de lucru, pregătire pentru utilizarea noilor tehnologii.

Atingerea acestor obiective-fără a se majora bugetul-este planificată prin organizarea şcolii în unităţi mai mari prin comasare, cu nivel şi mai ridicat de specializare-limitare, de autonomie-abandonare şi de selecţie-excludere.

Autonomia-mărul otrăvit

Autonomia şcolară, cel puţin după cum o înţeleg miniştrii educaţiei, la fel ca toate procesele de dereglementare-divizare, vizează două obiective : reducerea cheltuielilor şi adaptarea la cerinţele mediului economic actual.

Se sugerează că autonomia permite soluţii mai bune de finanţare prin proiecte, prin alocaţii şi diferitele forme de autogestiune, ce permit realizarea de economii şi o dirijare mai bună a fondurilor, adaptându-le la situaţiile specifice fiecărei filiere, fiecărei structuri, fiecărei şcoli.

Dar în acelaşi timp are loc dezintegrarea drepturilor prevăzute prin statutul cadrelor didactice, excluderea de la orice discuţii a sindicatelor, spargerea frontului unic al cadrelor didactice într-o multitudine de fronturi, în nenumărate conflicte izolate ce permit zdrobirea mai uşor a oricărei rezistenţe.

Al doilea obiectiv al procesului de “autonomizare” este de a face sistemul educaţional mai flexibil, pentru a se adapta mai uşor la schimbările economice şi pentru a fi constrâns să dezvolte diferite forme de asociere cu întreprinderile precum: învăţământ cu activitate de producţie, participarea reprezentanţilor patronatului în structurile de conducere ale şcolilor, furnizarea de mijloace materiale sau alte forme de sponzorizare de către întreprinderi.

Finalitatea acestor acţiuni se reduce la proiectul rudimentar al unei şcoli flexibile pentru o piaţă a forţei de muncă flexibile, adică instabile.

Şcoala românească, adaptată cerinţelor firmelor, ni se spune că va fi o armă împotriva şomajului. Şi totuşi locurile de muncă nu sunt create de învăţământ. Mai mult sau mai puţin, şcoala poate să înarmeze tinerii în bătălia pentru locul lor de muncă. Dacă toţi tinerii vor primi o pregătire care răspunde mai bine aşteptărilor patronatului, atunci singurul beneficiar va fi angajatorul, care va găsi mână de lucru din plin şi deci ieftină.

În aceste condiţii câte şcoli vor putea rezista presiunilor neîncetate venite din mediul economic sau din partea autorităţilor locale, dominate de interese comercial-economice? Aceste presiuni vizează excluderea din programele şcolare a tot ce nu este exploatabil şi nu asigură creşterea productivităţii muncii, dar care contribuie la pregătirea tinerilor pentru a gândi cu capetele lor, ca să nu fie simpli executanţi docili, care contribuie la o participare activă şi responsabilă a tinerilor la viaţa socială, la integrarea lor în societate.

În oricare direcţie va acţiona autonomia: bugetară, administrativă sau pedagogică, va provoca dezvoltarea de sisteme educative paralele. Ea va amplifica o tendinţă deja puternic manifestată : selectarea/separarea unor şcoli de elită- unele fiind şcoli publice dar din ce în ce mai numeroase apărând şi şcoli private-rezervate categoriilor sociale privilegiate şi a altor şcoli de „umplutură” pentru copiii oamenilor de rând.

Autonomia amplifică „concurenţa comercială” prin orice mijloace între şcoli. Pedagogii se transformă astfel în agenţi de marketing iar educatorii în agenţi publicitari.

Anumite cadre didactice consideră totuşi, cu bună credinţă, că o şcoală cu autonomie la va permite să-şi îndeplinească mai bine misiunea didactică. Se înşală amarnic pentru că :

1. Condiţiile lor de lucru- respectiv finanţarea dar şi modul de organizare-se vor înrăutăţi total, încât multe din planurile lor vor rămâne pe hârtie.

2. Dependenţa de minister-ce reprezintă totuşi o structură cu persoane calificate în domeniul educaţional-va fi înlocuită cu o dependenţă şi mai puternică, faţă de diverse firme, de reprezentanţii unor autorităţi locale, de părinţi.

3. Doar o politică educaţională centralizată permite soluţii pentru marea masă a elevilor, pentru că, după cum se constată din realitatea românească, în general, modernizarea şi noutăţile sunt impuse de sus.

Modul cum a fost concepută eficientizarea finanţării şi gestionarea autonomă de către unităţile de învăţământ a fondurilor în educaţie, generează o ruptură în sistemul educaţional. Şcoala e prinsă într-o „menghină” bugetară care se strânge mereu. Fondurile, inclusiv cele de investiţii, sunt condiţionate de evoluţia populaţiei şcolare şi cel mult de indexarea cu inflaţia. Aşa s-a ajuns la dispariţia, în numai 5 ani, a peste 60% din unităţile de învăţământ.

Cu atât mai puţin nu este prevăzut ceva pentru a creşte accesul la educaţie în afara învăţământului obligatoriu, sau pentru creşterea salariilor cadrelor didactice.

Nici unul dintre miniştrii educaţiei n-a dovedit că are curajul politic să facă o breşă în aceste politici educaţionale, lăsându-se prinşi în maşinăria constrângerilor bugetare.

O nevoie imperioasă domină societatea : finanţarea corectă a învăţământului.

Este expresia nevoii societăţii noastre de a investi mai mult în educaţia copiilior. Educaţia este un drept democratic fundamental, nu este o investiţie financiară de moment, care variază după nevoile pieţei, după dorinţele patronatului sau după ambiţiile şi interesele mărunte ale unor factori de decizie din administraţie.

Trebuie să fie aduse alocaţiile bugetare pentru învăţământ la un nivel corespunzător. Aceasta ne va permite să îmbunătăţim învăţământul primar şi secundar şi să dezvoltăm accesul la învăţământul superior.

La nivel naţional este o problemă de alegere nu de fonduri: profiturile marilor firme au fost de miliarde de euro în 2008, dobânzile şi dividendele plătite către cetăţeni de stat, de bănci şi de întreprinderi se ridică anual la alte miliarde, care, împreună reprezintă de câteva ori bugetul învăţământului.

Cu o politică fiscală mai corectă, finanţarea învăţământului este posibilă. În această privinţă şantajul-făcut de marii profitori-cu evaziunea fiscală sau fuga capitalurilor, nu este acceptabilă. În primul rând pentru că nu este decât un mizerabil şantaj, dar şi pentru că există mijloace de combatere a lui. Chiar Agenţia de administrare fiscală a recunoscut acest lucru.

Mai există posibilitatea impozitării marilor averi, a produselor de lux sau modificarea impozitului pe venituri şi pe profit.

Soluţiile guvernanţilor sunt însă departe de nevoile învăţământului românesc, căci reforma pe care o propun ei, este o reformă nu pentru educaţie, ci o reformă anti-educaţie.

Ei doresc să promoveze privatizarea învăţământului-inclusiv a învăţământului primar, gimnazial şi liceal-ei intenţionează ca programa de studiu-inclusiv numărul de ore şi încadrarea cadrelor didactice- să fie stabilită de către autorităţile locale şi conducerea şcolilor, ei doresc să se anuleze actualul sistem de titularizare a cadrelor didactice la nivel judeţean, ei doresc ca salariile profesorilor să fie fixate de conducerea şcolilor şi nu prin lege,

Proiectele legislative pregătite de guvernanţi pentru învăţământul românesc, reprezintă o lovitură dată educaţiei şi vor transforma criza sistemului educaţional într-o catastrofă, ce va desfiinţa dreptul la educaţie.

Toate măsurile de care are nevoie învăţământul românesc nu putem să le aşteptăm de la politicieni, căci toţi, când s-au aflat la putere, au abandonat sistemul educaţiei sau al sănătăţii.

Numai o acţiune comună a cadrelor didactice, a părinţilor, a elevilor şi studenţilor, susţinută şi de celelalte categorii de salariaţi, poate conduce la măsuri de organizare şi de finanţare care să asigure egalitate şi calitate în educaţie pentru toţi.